Mary Shelley, „mama” lui Frankenstein, a popularizat arhetipul „omului de știință nebun”. În cartea ei, medicul a fost atât de obsedat de ideea sa de a reînvia materia lipsită de viață, încât i-a aruncat atât bun simț, cât și standarde etice.
Dar la fel se întâmplă și în viața reală. Mulți oameni de știință, chiar și în timpul vieții poreclați „nebuni”, au efectuat experimente care se echilibrează pe marginea principiilor legale și morale (și uneori trec peste această linie).
Vă prezentăm primii 5 oameni de știință nebuni.
5. Robert Cornish
Dr. Robert Cornish era obsedat să devină resuscitator. El a crezut că un organism nu prea deteriorat și care a murit recent ar putea fi restaurat cu o doză mare de anticoagulante și o masă oscilantă, care ar lega corpul pentru a „reporni” circulația sângelui.
Ciudat dar adevarat: Cornish a reușit să reînvie doi câini - Lazăr IV și V, care au fost uciși de o supradoză de eter. Medicul a solicitat în repetate rânduri închisorile pentru a-i permite să folosească cadavrele criminalilor executați. În 1948, Cornish a fost contactat de asasinul Thomas McGonigal, care aștepta o cameră de gazare. Era dispus să-și împrumute corpul pentru a experimenta. Problema era că omul de știință avea nevoie de un corp imediat după executare, iar autoritățile se temeau că criminalul animat va fi eliberat (nu poți fi executat de două ori pentru aceeași crimă). Ca urmare, cererea de resuscitare a lui McGonigal a fost respinsă, iar Cornish a trecut la alte experimente.
4. Alexandru Bogdanov
Evaluarea oamenilor de știință nebuni nu s-ar putea descurca fără un reprezentant al Rusiei. Spre deosebire de Cornish, care a devenit obsedat de o idee, Bogdanov, un scriitor revoluționar și proeminent de science fiction, avea interese largi. În special, s-a specializat în cercetarea sângelui. Influența și statutul său au dus la crearea Institutului de transfuzie de sânge în 1926. În final, a devenit convins că transfuziile de sânge ar putea fi folosite pentru întinerireși, eventual, pentru a prelungi viața corpului uman.
Bogdanov și-a supus corpul la numeroase transfuzii de sânge. În mod ironic, în 1928, omul de știință a murit din cauza unei reacții de transfuzie hemolitică după o transfuzie de sânge a unui pacient cu malarie.
3. Giles Brindley
Acest fiziolog britanic a revoluționat gestionarea injectabilă a disfuncției erectile și este amintit pentru discursul său la reuniunea Asociației Urologie din Las Vegas, 1983.
El a vorbit despre experiențele sale de succes în tratamentul disfuncției erectile cu injecții cu papaverină. În timpul prelegerii, tânărul de 57 de ani medicul a arătat diapozitive cu propriul său penis erect și apoi și-a scos pantaloniipentru a arăta că tratamentul cu papaverină poate induce o erecție fără stimulare erotică. Brindley și-a făcut o injecție înainte de prelegere. El chiar a coborât, astfel încât primele rânduri de spectatori să evalueze gradul de umflare a organelor genitale.
Lucrările sale au stat la baza multor moderne mijloace pentru potență, cele mai bune dintre ele le-am publicat mai devreme.
2. Paracelsus
Cărturar elvețian al secolului al XVI-lea a devenit fondatorul toxicologiei... El a susținut că doze mici de substanțe toxice pot fi folosite în avantaj și că doar doza determină dacă o substanță este un medicament sau o otravă.
Un expert în medicină și filozofie nu era, de asemenea, străin de alchimie și ocultism. În 1537, a scris De Rerum Naturae, în care a descris câteva dintre secretele sale alchimice, inclusiv crearea unui homuncul, un om artificial mic.
1. Wendell Johnson
Psihologul Iowa State University trist cunoscut pentru experimentul său nebun de logopediecondusă în 1939. Au participat 22 de copii care nu aveau părinți.
Johnson și studentul său absolvent Maria Tudor au împărțit copiii în două grupuri de 11. Jumătate dintre copiii din fiecare grup erau bâlbâiți, iar cealaltă jumătate vorbea normal.
Grupul fericit a fost supus logopediei pozitive. În acest grup, copiilor li sa spus că vorbirea lor a fost foarte corectă și clară.
Într-un alt grup, copiii au fost batjocoriți timp de 6 luni pentru a vedea cum le-ar afecta bâlbâiala.
Unii dintre copiii care au ajuns în al doilea grup nu au avut probleme de vorbire înainte de experiment. Și după aceasta, au apărut simptome pronunțate de bâlbâială și fixate pe viață.